GÃNDURI CU SAU FÃRÃ RIMÃ

Aştept primãvara

Bate vântul, plouã mãrunt-n orele amiezii,
Şi iar îmi curg cuvinte ce vin de undeva,
Ca-ntr-o poveste plictisitoare de perfuzii.
Poate vor place, poate da, poate nu, câteva…

Gânduri diverse, trist-mi sunt tãtã ziuşoara,
Aş vrea cu disperare sã fie ca la-nceput,
În existenţa-mi surã sã vinã iarãşi primãvara,
Sã-mi dãruiascã ghiocei-n pãru-mi cãrunt…

Aş vrea sã zbor iar spre cele stele totodatã,
Sã zbor liniştit fãrã griji bancare la cei nori,
Şi împãcat, sã mai aud, da, mãcar o datã,
Glasul cocorilor zburând, ce-mi dau fiori…

Iluzia se repetă, aşteptând iar o nouã zi,

Ce fi-va o altã dimineaţã plinã de ceaţã,
Plinã de frig, fãr de chef, pân-la miazãzi,
Doar o altã zi din viaţã, fãr nici o speranţã…

TAINIC DOR DE MUNTE

Dor de munte-acum tainic mă-ncearcă,

Mă întorc cu gându-mi iar şi iar în trecut,

Când puteam chiar s-aleg eu clipa parcã,

Evadării în o lume-n care eram cunoscut…

Simt cum aer pur, de munte îmi pătrunde,

În toţi porii şi parfumul lui lin iar mă-mbată,

Lumina încet-n amurg vrea sã se confunde,

Totu-i vis şi armonie, da, ştiu, a fost o datã…

Şi se scurg amintirile ce-mi trec prin minte,

Ca lacrimile cãzute în colbul potecii-n piatrã,

Iar brazii freamãtã-n culmi-nalte ca veşminte,

Aşteptând ca şi mine, sã aprindem o vatrã…

Din nou prin munţi aş vrea sã fiu ca acasã,

Şi linistea iar sã mã inunde deplin aş vrea,

Cu ochii spre cer, cu sufletu-n tainã fãloasã,

Singurãtatea-n piatrã sã sfarm, de aş putea…

CABANA SUB OMÃT

O! Minunat e atunci când începe lin ninsoarea,
La fereastra cabanei admirându-i candoarea…
Ameţitoare e căderea neîncetată a fulgilor mari,
Kamikaze de fluturi în picaj…, năvălind hoinari,
Înveselind dalbul puf zăpadã cu farmecu-i ireal,
Mireasã-nvelită-n mătase albă şi dantelã voal…
Şi de atâta strălucire albă, uşor parc-am ameţit,
Pătruns de-o vrajă neştiută în cabanã nãmeţit,
Prin fereastrã imense flori multicolore am văzut,
Printr-un ţurţure dormind în gerul curând cãzut…

Pãşesc afarã... O linişte solemnã mã-nconjoarã...
Milioane de ace de brad, stau vii sub plãpumioarã,
În pãdurea oscilând în esenţe pure de taine mituri,
În pãdurea nemuririi, ciocãnitoarea bate rare nituri.
E bizară pãdurea ce-mi plutirea-n cercuri sparge,
În liniştea încãrcatã de febra înãlţãrii unor catarge,
Piatrã, brazi, paltini ca o aspiraţie a pãmântului,
Ce s-apleacă dar nu se frânge-n bãtaia vântului…
În aerul proaspãt al munţilor dând viaţã entitãţii,
Îmi iuţesc paşii inimii spre misterele eternitãţii… 

Vechea cãlãuzã zise…

Ascultaţi, fiii mei! Dacă veţi dori,
Sã urcaţi-n vârf de munte-n zori,
Trebuie să-i ţineţi lumina-n minte,

Pentru a vã clăti sufletele cuminte.

Puteţi lin urca pe vârf de munte, 
Cu sudoarea vederii sub frunte,

Frontieră lie a speranţei voastre,

Spre spaţii inviolabile şi albastre.

Urmând luceafărul de dimineaţă,

Ca un sol sfânt ce-i ivit-n ceaţã,

Pãşind printre vechii copaci tăcuţi, 
În taina munţilor, liniştea s-asculţi.

Dimineaţa-i doar strigăte şi cânturi, 
De paseri vii, cu vioi dans de fluturi,

Spre a stâncilor cu umbrã de granit, 
Ce aratã, ameninţător şi înbãtrânit.

Alpinist cu disperare spre înălţimi,
Calm urmezã-ţi a sufletului patimi,

Pe nesimţite, asurzit de acurateţe,
Printr-un glob fulger de frumuseţe.

Munţii deţin o tainicã comuniune,
Preoţi, tăcuţi şi austeri-n opţiune,

Cu-n lac ascuns-n ceaşcă de safir,
Rece apã-n cer ca lacrimile-n potir.

Spirit de argint, nãscut din zăpadă,

Izvorul face-n stâncã frântã acoladã,

Subţire, veşnic înecat în alabastru,
Strecurat-n castru ca tainic pilastru.

Pogorând acas, cu apusul de soare,

Pe ritmuri ale vântului binecuvântare,

Rătăcind de departe fără alt sunet,

Purtaţi-n inimã lira muntelui tunet…